Cum a transformat Zaiafet politica într-un circ mediatic

Într-o încercare ambițioasă de a explica haosul politic din România, Zaiafet ne oferă un vlog de analiză socială. Cu un ton didactic specific, dar de data aceasta împletit cu o doză neobișnuită de patetism, Horia Sârghi se aventurează în apele tulburi ale politicii românești, încercând să împace și capra și varza într-un mod care stârnește mai multe întrebări decât răspunsuri. Parcă niciodată până acum nu i-am văzut atât de preocupați să nu supere pe nimeni.

“Cum am ajuns în halul ăsta”, un titlu care promite mult dar livrează o perspectivă destul de previzibilă asupra situației politice actuale. În loc să ofere o analiză obiectivă și tăioasă, vlogul se transformă într-un fel de predică despre virtuțile dialogului și pericolele extremismului, presărată cu statistici selective și comparații forțate cu țările vecine. E ca și cum ai încerca să explici un accident în lanț pe autostradă spunând că “toată lumea ar trebui să conducă mai prudent”.

O țară divizată

Zaiafet începe prin a recunoaște elefantul din cameră: polarizarea extremă a societății românești. Interesant este că, deși încearcă să pară neutru, vlogul alunecă subtil spre o poziție care pare să favorizeze status quo-ul, argumentând că “sistemul” actual, deși imperfect, ar fi cea mai bună variantă posibilă. E ca și cum ai spune unui pacient cu pneumonie că “măcar nu are cancer”.

Analiza despre “bulele” sociale în care trăiesc românii este corectă, dar superficială. Se vorbește despre lipsa dialogului între tabere, dar se evită elegant să se discute despre cauzele reale ale acestei polarizări, preferând să se ascundă în spatele unor generalități convenabile. Parcă vezi un medic care tratează simptomele, ignorând complet boala de bază.

Nostalgia comunistă și realitatea prezentă

Partea despre nostalgia după comunism este probabil cea mai interesantă din tot vlogul. Cifrele prezentate sunt șocante. 46% dintre români cred că se trăia mai bine înainte de 1989. Dar în loc să exploreze în profunzime acest paradox, Zaiafet preferă să treacă rapid peste el cu explicații standard despre “mitologizare” și “propagandă”, de parcă ar fi niște concepte abstracte și nu realități care afectează viețile a milioane de români.

Deși menționează distribuția inegală a avuției și problemele sociale acute, analiza rămâne la nivel superficial, plutind elegant pe deasupra problemelor reale ca un fluture deasupra unui câmp minat. Se evită discutarea responsabilităților concrete și a mecanismelor care au dus la această situație, preferându-se un discurs general despre “elite” și “sistem”.

Soluții fără substanță

În stilul său caracteristic, soluțiile propuse sunt vagi și general valabile, ca un medicament homeopat pentru cancer. “Dialogul” și “implicarea civică” sunt prezentate ca panacee universale, ignorând complet realitatea că exact aceste mecanisme au eșuat în ultimii 30 de ani.

Se face mult caz despre pericolul “suveranismului” și al “populismului”, dar se evită discutarea eșecurilor concrete ale establishment-ului care au alimentat aceste curente. E ca și cum ai încerca să tratezi febra ignorând infecția care o cauzează, sau mai rău, dând vina pe termometru pentru temperatura ridicată.

Zaiafet și arta manipulării

Comparațiile cu Moldova, Belarus și Georgia sunt folosite ca argumente pentru menținerea status quo-ului, într-un fel de “uite ce rău putea să fie” care ignoră complet potențialul real al României. Aceste exemple par alese special pentru a induce frica de alternativă, nu pentru a oferi o perspectivă echilibrată.

Selecția exemplelor pare făcută special pentru a susține narațiunea principală, că orice alternativă la sistemul actual ar fi catastrofală. Este o falsă dilemă care reduce complexitatea situației la o alegere simplistă între “vest” și “est”, ignorând complet nuanțele și posibilitățile intermediare.

Promisiuni goale și speranțe deșarte

Finalul vlogului este exact ce te-ai aștepta. Un apel la moderație și dialog, garnisit cu referința obligatorie la Revoluția din ‘89, de parcă am fi blocați într-un loop temporal din care nu putem ieși. Deși intențiile par bune, întregul exercițiu seamănă mai mult cu o încercare de a potoli spiritele decât cu o analiză onestă a problemelor fundamentale.

În final, deși Zaiafet încearcă să pară obiectiv și echilibrat, vlogul eșuează în a oferi perspective cu adevărat noi sau soluții concrete. Rămânem cu un discurs bine articulat dar superficial, care evită elegant să deranjeze pe cineva anume, preferând să plutească în zona sigură a generalităților acceptabile.