Delirul lui Manu Alexito. Când prostia se împletește cu incompetența politică
Într-un nou vlog al absurdului, Manu Alexito ne oferă un monolog dramatic filmat în timp ce se plimbă prin Germania, demonstrând că poți să strigi “democrație” fără să înțelegi conceptul. Cu o cameră tremurândă și un discurs la fel de șubred, el își varsă frustrările într-un mod atât de incoerent încât face ca orice manifest al unui student la filozofie să pară o capodoperă a gândirii critice. Gesticulând dramatic și vorbind cu voce leșinată, parcă încearcă să convingă și copacii din jur de gravitatea situației.
Vlogul este o reprezentare perfectă de cum să transformi o plimbare banală într-un manifest pseudo-politic confuz. Cu o logică la fel de șubredă ca stabilitatea camerei sale, Manu Alexito reușește să amestece concepte despre democrație, alegeri și starea națiunii care nu fac altceva decât să te lase mai dezorientat decât un GPS stricat în mijlocul Bucureștiului. Între respirații întretăiate și gesturi teatrale, acesta pare să uite complet că există și alte perspective asupra situației politice decât propria sa interpretare melodramatică.
Un protestatar rătăcit prin Germania
Filmând cu o cameră care pare să sufere de tremurici cronici, Manu Alexito transformă o banală plimbare prin Germania într-un monolog despre “dictatura perfectă” din România. Cu aceeași profunzime cu care un copil de grădiniță explică teoria relativității, acesta ne oferă o analiză politică demnă de conversațiile de la colțul blocului, presărată cu pauze dramatice și priviri intense spre cameră, de parcă ar încerca să hipnotizeze audiența să-i accepte logica șubredă.
Aparent, nemulțumirea principală vine din faptul că nu a putut vota la o secție închisă în Germania, transformând acest incident administrativ într-o dovadă clară că trăim într-o “dictatură perfectă”. Manu demonstrează o capacitate remarcabilă de a transforma orice inconvenient minor într-o criză constituțională de proporții epice.
Democrație pentru proști
Cu o înțelegere a democrației la fel de profundă precum o băltoacă după ploaie, Manu Alexito ne oferă o lecție de civism stradal care ar face și un profesor de educație civică să-și pună întrebări existențiale. Comparând situația actuală cu revoluția din 1989, el demonstrează o capacitate remarcabilă de a face legături istorice, ignorând complet contextul și complexitatea ambelor situații.
Interacțiunea sa cu poliția germană este prezentată ca o dovadă supremă a “mafiei europene”, deși pare mai degrabă o demonstrație perfectă a diferenței dintre un cetățean care face scandal și niște polițiști profesioniști care încearcă să-și facă treaba cu demnitate. Modul în care descrie această întâlnire transformă o situație banală într-un scenariu demn de un film.
Teorii absurde pentru creduli
Cu o convingere demnă de cele mai creative teorii ale conspirației, acesta ne explică cum totul face parte dintr-un “experiment” mai mare, dezvoltând scenarii elaborate care ar face și un scenarist de filme SF să roșească. Aparent, suntem cu toții cobai într-un laborator social, iar Manu Alexito este singurul care a descoperit adevărul. Probabil în timpul plimbării sale revelatorii prin Germania, unde aerul rece i-a stimulat creativitatea narativă până la cote alarmante.
Logica prezentată este deplorabilă, dar asta nu-l împiedică să dezvolte teorii elaborate despre cum “sistemul” controlează totul, de la rezultatele alegerilor până la vremea morocănoasă din ziua filmării. Cu fiecare minut care trece, narațiunea devine tot mai fantezistă.
Critica societății moderne
În mijlocul acestui vârtej de idei amestecate, Manu găsește timp să critice tot ce mișcă în societatea românească: de la cazinouri, la maneliști, demonstrând o versatilitate impresionantă în arta nemulțumirii generale. Ne oferă o analiză socială care face ca editorialele de tabloid să pară lucrări academice de cercetare.
Aparent, toate problemele României pot fi rezolvate dacă toată lumea ar gândi ca el, deși pare că nici măcar el nu știe exact ce gândește în majoritatea timpului. Criticile sale oscilează haotic între diverse subiecte, ca un fluture dezorientat într-o grădină de trandafiri, fără să ofere vreo soluție concretă sau analiză coerentă.
O dramă ieftină
Finalul vlogului vine ca o amenințare voalată că va pleca din țară, demonstrând că drama poate fi la fel de exagerată și pe YouTube. Cu promisiunea că “va pleca în ianuarie în altă țară”, Manu Alexito ne lasă cu un cliffhanger demn de cele mai slabe seriale de pe Netflix, transformând un simplu anunț de călătorie într-un moment de intensitate dramatică.
Întregul monolog se încheie într-o notă la fel de confuză precum a început, lăsându-ne să ne întrebăm dacă am asistat la un protest politic sau la un episod pilot pentru o nouă serie de comedie de pe YouTube. Între gesturile teatrale și declarațiile grandilocvente, Manu Alexito reușește să transforme o simplă plimbare prin Germania într-un spectacol tragicomic care ar face și un regizor de teatru experimental să se simtă depășit.
