Faiăr și fanteziile lui absurde despre cartierul perfect din România
Într-o nouă aventură urbanistică, Faiăr ne demonstrează că poate transforma orice subiect serios într-un spectacol de comedie involuntară. De data aceasta, el se avântă în teritoriul planificării urbane, încercând să ne convingă că știe exact cum ar trebui să arate cartierul perfect din România, în timp ce se împiedică glorios în propriile contradicții și observații semi-amatoristice.
În vlog, Faiăr abordează cu vervă și optimism nejustificat transformarea cartierelor. Deși prezentarea abundă în idei ambițioase și concepte moderne, întregul vlog pare mai degrabă o fantezie urbană desprinsă din broșurile scandinave, decât o analiză realistă a posibilităților de dezvoltare a orașelor.
Obsesia bicicletelor și a spațiilor verzi
În viziunea prezentată, bicicletele par să fie panaceul universal pentru toate problemele urbane. Cu o insistență aproape religioasă, ni se explică cum pistele de biciclete vor salva omenirea, de parcă toți locuitorii ar fi niște cicliști olimpici în devenire care abia așteaptă să-și părăsească mașinile confortabile pentru o tură revigorantă prin ploaie. Argumentele prezentate ignoră complet realitatea că mulți români consideră bicicleta un mijloc de transport pentru studenți și hipsteri, nu o alternativă serioasă la mașină.
Spațiile verzi sunt prezentate ca soluția magică pentru orice cartier, ignorând complet faptul că în România, multe dintre acestea sfârșesc ca parcări improvizate sau grătare spontane de weekend. Este adorabil optimismul cu care se vorbește despre “buffer zones” cu vegetație, când noi încă ne luptăm să păstrăm vii copacii existenți și să împiedicăm transformarea ultimelor petice de iarbă în parcări “temporare”.
Transportul public și limitele de viteză
Ni se propune reducerea limitei de viteză la 30 km/h în orașe. Aparent, șoferii români care consideră limita de 50 km/h o sugestie politicoasă vor accepta cu brațele deschise această schimbare revoluționară, renunțând brusc la obiceiul de a trata străzile orașului ca pe circuitul de Formula 1.
Se vorbește despre transport public eficient ca și cum ar fi o simplă chestiune de voință, nu una care implică infrastructură complexă, investiții masive și schimbări comportamentale. Este ca și cum ai spune că poți rezolva traficul din București punând mai multe autobuze pe străzi, ignorând complet realitatea blocajelor actuale și mentalitatea că transportul în comun este pentru “cei care nu-și permit mașină”.
Zonele pietonale și comunitare
Propunerea pentru zone pietonale extensive sună minunat în teorie, dar pare să ignore complet mentalitatea românească despre parcare. Este ca și cum ai încerca să convingi un pescar că peștii preferă să înoate pe uscat. Fiecare metru pătrat de trotuar este văzut ca un potențial loc de parcare, iar ideea de a ceda acest spațiu “prețios” pietonilor pare o blasfemie pentru mulți șoferi locali.
Ideea spațiilor comunitare este prezentată într-un mod aproape poetic, de parcă simpla lor existență ar transforma magic comportamentul social al locuitorilor. Să fim serioși, majoritatea românilor încă consideră scara blocului un spațiu privat pentru depozitarea diverselor obiecte personale, de la biciclete, până la mobilă veche și conserve pentru iarnă.
Siguranța și accesibilitatea
Discuția despre siguranța în trafic este foarte amplă și complexă. Se vorbește despre treceri de pietoni supraînălțate ca și cum ar fi singura soluție pentru siguranța pietonilor, ignorând complet faptul că mulți șoferi le văd ca pe niște rampe de lansare pentru propriile mașini tunate.
Accesibilitatea este tratată superficial, cu focus excesiv pe bicicliști și pietoni, în timp ce persoanele cu dizabilități sau vârstnicii par să fie doar mențiuni în treacăt. Este ca și cum ai proiecta un restaurant doar pentru vegetarieni într-un cartier de măcelari, ignorând complet nevoile reale ale comunității existente.
Implementare și realitate
Toată această viziune utopică se lovește dramatic de zidul realității când vine vorba de implementare. Se vorbește despre schimbări majore în infrastructură ca și cum ar fi la fel de simplu ca reorganizarea mobilei într-o cameră, ignorând complet birocrația, corupția și rezistența la schimbarea specifică a sistemului nostru.
Costurile și timpul necesar pentru astfel de transformări sunt tratate cu o lejeritate aproape comică, de parcă am avea undeva prin București un sertar magic plin cu fonduri nelimitate și autorizații pre-aprobate. Este adorabil optimismul, dar poate ar fi mai util un plan care să țină cont și de contextul actual al orașelor românești, unde și schimbarea unui bec stradal poate deveni un proiect de anvergură.
