Bilet de Vacanță și noul membru al familiei
Avionul întârzie, taxiurile lipsesc, iar Dani și Daiana par să aibă un talent special pentru a ajunge în locurile cele mai neașteptate din Filipine. Într-un vlog ce combină agricultura tropicală cu aventura turistică, cei doi ne demonstrează că o vacanță nu înseamnă neapărat relaxare, ci mai degrabă o serie de peripeții demne de un reality show în care protagoniștii par a fi permanent pe punctul de a pierde ceva - fie un avion, fie răbdarea, fie sensul cuvântului “vacanță”.
Vlogul ne poartă dintr-o fermă izolată unde cei doi entuziaști plantează cocotieri (devenind, după cum ne anunță cu mândrie, “primii vloggeri români care au plantat un palmier și o plantă de cacao”), până în Boracay, unde transportul local testează rezistența fizică și psihică a oricărui turist. Între aceste două puncte, găsim o serie de momente care oscilează între amuzant și absurd, de la discuții despre rădăcinile cocotierului, până la observația profundă că în Filipine “totul are zahăr”.
Agricultori pentru o zi
Totul începe cu Dani și Diana în postura de agricultori amatori, plantând cocotieri într-o fermă din Filipine. Momentul devine aproape solemn când cei doi anunță cu mândrie națională: “Probabil suntem primii vloggeri români care au plantat un palmier și o plantă de cacao.” O realizare care, cu siguranță, va intra în anale istorice ale vloggingului românesc, undeva între descoperirea Americii și primul pas pe Lună.
Entuziasmul lor agricol este molipsitor, deși tehnica de plantare pare să se bazeze mai mult pe intuiție decât pe știință. “Haide Daiana să ne apropiem”, “Trebuie o groapă mare”, iar clasicul sfat feminin “bine să-l apeși” urmat de observația lui Dani: “Așa-s femeile, șu mă le pe ele că ele știu. Și dacă nu știu, la femeie nu trebuie să f făcut femeia vreodată ceva că ea știe deja”. Un comentariu care demonstrează că în timp ce cocotierii pot crește în Filipine, stereotipurile de gen înfloresc în orice climat.
Aventura transportului
Părăsind ferma, vlogul ne aruncă direct în aventura transportului filipinez, unde “autobuzul rudimentar” devine rapid un coșmar fizic pentru protagoniști. “În două ore am făcut 40 de km”, se plânge Diana, în timp ce Dani adaugă poetic: “Mă zgudui ăsta și astăzi am uitat să beau cafea… scutură toți creierii din cap”. Pentru perspective, 40 km în două ore înseamnă o viteză medie de 20 km/h - probabil mai lentă decât un biciclist amator pe un drum forestier.
Comparațiile abundă, transportul fiind descris când ca “un masaj”, când ca “un mixer”, culminând cu observația memorabilă: “ar trebui să aibă pe CV: eu conduc așa”. Desigur, nimeni nu și-ar dori un șofer cu asemenea recomandare, dar în Filipine, după cum aflăm, standardele de condus par a fi diferite. Între condusul haotic și drumurile precare, experiența transportului devine un test de anduranță pentru cei trei vloggeri, un fel de “Survivor” pe roți.
Reuniunea surpriză
Intriga se intensifică când o a treia persoană se alătură grupului - Oana, o “backpackeriță” pe care o întâmpină cu entuziasm excesiv. “Și fata asta cine e? Soră ta? E rudă cu doamna?” întreabă Dani, pentru ca apoi să primim răspunsul evident: “E sora mea.” Un moment de revelație care ar face mândru orice scenarist de telenovele.
Întâlnirea este completată de un ritual aparent important pentru călători: trimiterea de felicitări poștale. “Deja le-am cerut adresele la toți frații și părinții la toți membrii dintre frați și părinți”, ne informează ei, organizând o “extragere” pentru a decide norocoșii destinatari. Desigur, nicio aventură nu ar fi completă fără un element de suspans, așa că ni se promite că felicitările “o să vină în următoarea lună, două luni, nu știu exact… până vine primăvara vin și felicitările”. Un sistem de livrare cu siguranță mai rapid decât autobuzul filipinez.
Umilința de la cazare
Odată ajunși în Boracay, grupul se confruntă cu provocarea cazării, care pare să fie un exercițiu de umilință turistică. “Am ajuns într-un loc de zici că finalul lu’… am ajuns pe un câmp”, observă vloggerii, comparând locul cu “Costineștiul pe vremuri”. Atmosfera rustică este completată de prezența unei capre în drum, ceea ce adaugă un element rural neașteptat stațiunii tropicale.
Reacția Oanei la vederea cazării este subtil sugerată: “Nici nu vreau să știu ce a zis invitata noastră când a văzut unde am cazat-o, cred că a făcut o față…” urmat de observația filosofică “Probabil măcar suntem aproape de aeroport”. Locația exactă rămâne un mister pentru o vreme, grupul fiind plimbat dintr-un loc în altul, cu multiple verificări și confuzii, parcă participând la o versiune turistică a jocului “Unde-i cazarea?”.
Birocrația turistică filipineză
Finalul vlogului ilustrează perfect provocările birocratice ale turismului în Filipine, cu multiple taxe, formulare și cozi. “Deci foarte important că afară era să plătim cu 200 și ceva în plus”, avertizează ei, descriind un sistem complex de “environmental fee”, “boat fee” și alte contribuții financiare necesare pentru a pune piciorul pe insula Boracay.
Procesul birocratic devine un spectacol în sine, cu formulare completate manual, cozi interminabile și confuzie generală. “Și noi n-avem acuma dosarul cu șină și poate nu ne primesc ăștia”, glumește Dani, făcând o paralelă amuzantă cu birocrația românească. Întreaga experiență de intrare în Boracay costă “500 de pesos de persoană… 40 RON”, un preț care, după toate periplurile și taxele, pare aproape rezonabil pentru privilegiul de a ajunge, în sfârșit, la destinație.
